Manipularea pentru to(n)ți sau Fereastra Overton

Puncte de vedere și de discuție
Mulți vor vedea doar forma, nu esența.
Oricum, e interesant de studiat. Zic.

Mediocrul adevarat

besogon-overton-window

Cred că am pomenit de mai multe ori un banc despre homosexualitate, dar îndrăznesc să-l mai repet.

Un bătrân, abia ținându-se pe picioare, vine grăbit la serviciul pașapoarte.
– Vreau pașaport în regim de urgență, ca să plec cât mai repede din țară.
– Păi n-aveți nevoie de pașaport în Europa.
– Europa e prea aproape… vreau să mă duc la capătul lumii.
– Da’ de ce?
– Nu sunt de acord cu politica față de homosexuali!
– Cum așa?
– Pe vremea lui Antonescu îi împușcau. Gheorghiu-Dej îi băga la pușcărie. Ceaușescu îi închidea la balamuc. Acum, după revoluție, i-au lăsat în pace și le-au dat drepturi.
– Și-atunci?
– Mi-e teamă să nu devină OBLIGATORIU…

Nu o dată mi-a trecut prin minte gândul că e PREA adevărat ca să nu aibă și un substrat teoretic.
Zilele trecute l-am auzit pe celebrul regizor și actor rus Nikita Mihalkov, prezentând…

Vezi articol original 1.399 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Ce anume

Jean Andrei Comșa (sau Alex Ciocan? nu mai știu), vorbind despre Greg Lemond (suntem în Turul Franței, etapa a 7-a – 2017), a ajuns la concluzia că, în fine, Lemond e mai dezinvolt, fapt datorat celui care-i pune întrebări. Că, zice el, asta e menirea unui ziarist: să pună întrebările care trebuie.

Pardon de expresie: o prostie. Întrebări pui ca să afli, nu ca interlocutorul să repete ce știi deja. Menirea unui ziarist este să-l facă pe interlocutor să se simtă în stare să spună tot, chiar și ce nu vrea să spună – și asta nu înseamnă nicidecum o listă de întrebări pregătită dinainte. Menirea unui ziarist este să știe să asculte și să vrea să afle.

Despre Sting

Nu știu voi ce părere aveți, dar eu l-am visat pe Sting vorbind românește. Așa să știți. Și nu oricum, ci cerând cuiva, din preajma mea, să i se facă o legitimație de liber-acces într-o casă de cultură. După care s-a dus la masa lui – pusă separat – unde erau înghesuite mii și miliarde de pahare cu limonadă și a început să morșmondească la ele. Mai târziu un pic, în vreme ce noi ne băteam capul cum o fi cu legitimația aia, ne-a dat voie să-i facem poze. dar când să pornim aparatele, au apărut brusc tot felul de cutii de detergenți în fața lui. Și el stătea în spatele cutiilor și rîdea. Avea doi dinți de metal – unul sus, altul jos, dar se vedeau doar când rîdea. Ne-a explicat că, la concerte, îți pune o dantură falsă, peste a lui, ca să nu se vadă dinții de fier.
Am zis, nu? Sting.

Despre Uber, cu simpatie

De când m-am operatără, nu prea mai merg cu alte mijloace de cărat călători decât cele în comun – nu neapărat pentru preț, ci ca să casc gura la lume, mi-a lipsit vreme de 7 ani și ceva. Am mai folosit taxiurile când și când, că tot aveam instalate aplicațiile. dar de la ultima lor revoltă, mi-am zis că trebuie să schimb macazul.
Am avut câteva tentative să folosesc Uber, m-am încurcat în aplicația aia de nu m-am văzut. M-am enervat și n-am mai folosit-,
Schimbând telefonul și neavând nicio aplicație din asta instalată, ieri, la concert, pentru că am sosit devreme, zic, hai să instalez aplicația. Zis și făcut, am introdus toate alea, inclusiv codul de 4 cifre primit prin sms. Apoi am stat cuminte la concert.
La final, hai să fac comandă. Apucasem să ies, era o zloată de nu-ți povestesc, încep procedurile – iar sms? iar cod? iar adresă de e-mail? Pe ploaie, ninsoare, lapoviță, zloată, fraților? Ajung la comandă și îmi zice „programarea unei viitoare călătorii” – peste 10 minute, cel devreme? Bine, programez (între timp îmi împleticeam picioarele să ajung iar înăuntru) și stau, și stau – nu tu confirmare, nu tu anunț, nimic.
Bref, mi-am ieșit din minți de nervi. Am anulat comanda (care comandă? că nimic?) și am pornit pe jos – la Universitate noroc că era poliție și un taxi care stătea cuminte (de la Speed) și m-aștepta. Am ajuns acasă cu bine și nici nu m-a jecmănit omul.
Așadar, CUM se folosește porcăria aia de aplicație, vă rog frumos? Nu de alta, dar sper ca, cât mai am de trăit, să aflu și eu marea taină…

Ce e diferit

Mă tot uimea frenezia femeilor din România să nască prin cezariană. Acum m-am luminat: o femeie care naște normal, susține, în momentul respectiv, doar un medic și, eventual, o moașă. Una care naște prin cezariană, susține cel puțin patru medici (dintre care un anestezist) și o armată de asistente și plimbă-hârtii.

Criminală e ipocrizia medicului care are în evidență gravidele, pentru că el e șarpele care le susură la ureche să nască prin cezariană, când în toată lumea e o campanie pentru nașterea naturală. N-are rost să spun eu de ce.

Dan Andrei Aldea: ”Am 67 de ani, dar în interiorul meu sunt exact ca la 17.”

Lucian Cremeneanu

Dan Andrei Aldea Dan Andrei Aldea (fotografie din colecția personală)

Dan Andrei Aldea s-a stabilit în Oradea în urmă cu doi ani și jumătate după o absență de trei decenii din România. Acum se pregătește pentru o nouă mutare, temporară, însă, undeva lângă București. Își va petrece verile acolo, iar iernile la Oradea. Eram curios cum s-a readaptat în România, cum îi este viața de zi cu zi… M-a primit cu amabilitate la o discuție chiar în toiul pregătirilor de mutare. Un balcon, o cafea, o oră și jumătate de discuții… În anumite momente ale conversației ni s-a alăturat și Dana, soția sa, cea căreia artistul îi datorează în mare măsură întoarcerea în România.

Lucian Cremeneanu: Domnule Aldea, care decizie a fost mai greu de luat: cea de a pleca din țară ori cea de a vă întoarce?

Dan Andrei Aldea: Nici una, nici alta. La plecare știam că aici nu mai am…

Vezi articol original 2.453 de cuvinte mai mult