Arhivă | mai 2014

Fără

Azi e Ziua Internațională Fără Tutun

Internaționalizarea lui „Fără”, în diverse forme. Nicio masă (intyernațională) Fără pește, Nicio Zi (internațională) Fără tine… și așa mai departwe…

Dar Ziua Internațională Fără „Fără” când va fi?

Sau, mai degrabă, Ziua Internațională (Universală) Fără Prostie, se poate?

Ceva de citit cu atenție

Articolul acesta este preluat de pe minunatul site „La France pittoresque”. Publicat chiar azi.

Académie française contre Larousse :
le match des néologismes

Les linguistes du Petit Larousse 2015 ont ajouté 150 nouveaux mots sur un total de 62 500. Si le pourcentage de néologismes est faible, environ 0,2 %, leur choix n’est pas anodin. Le dictionnaire, créé il y a 110 ans par Pierre Larousse pour « instruire tout le monde et sur toute chose », possède une influence certaine sur la pratique de la langue par les francophones. Deux tiers des Français l’utilisent régulièrement.

Le comité de sélection du Petit Larousse suit une doctrine établie depuis plusieurs années. Le dictionnaire doit s’enrichir des nouvelles expressions nécessaires à la compréhension d’un monde en perpétuelle évolution. Le bon sens dicte ses choix. Qui employait le mot télévision au début du XX siècle ? Personne. Comment nommait-on le virus du Sida avant qu’il ne fût découvert ? Une question évidemment sans réponse.

Le dictionnaire de l’Académie française, lui aussi, n’est pas hostile à la nouveauté. Maurice Druon, dans son avant-propos au deuxième tome de la IXe édition, a défini le travail inlassable et minutieux que demande la confection d’un ouvrage linguistique de référence : « … C’est une démarche de longue haleine, où chaque pas rencontre une embûche, une rigole, un caillou. La langue comme la mer, toujours recommencée… »

Le rythme des ajouts de l’Académie française est plus mesuré
Le rythme des ajouts — et exceptionnellement parfois des retraits — décidé par les membres de la Coupole diffère. Les Immortels se donnent le temps de peser et de soupeser leurs décisions. C’est un travail de Romain. La refonte du présent dictionnaire de l’Académie a commencé en 1986. Elle suit le fil des lettres de l’alphabet. Les Académiciens en sont aujourd’hui à la lettre « R ». Trois tomes ont déjà paru, débutant à A et finissant à Quotité.

Bien que considérés comme conservateurs, les Académiciens ont ajouté quelque 28 000 mots — sur 60 000 — en un quart de siècle. Néanmoins, piliers indestructibles du « bon » français et de son parfait usage, les Immortels, pour défendre la langue de Molière, suivent une règle non écrite quand il s’agit d’accueillir un néologisme. Les termes étrangers sont intégrés au dictionnaire avec plaisir à condition qu’ils soient bien ancrés dans l’usage courant et qu’il n’existe pas d’équivalent français rendant compte de la même réalité. La différence entre les deux dictionnaires est donc plus ténue qu’on le pense habituellement.

À titre d’exemple, nous avons pris cinq nouveaux mots du Larousse 2015. Candidater, psychoter, tag, viralité et zénitude n’ont pas reçu l’onction de l’Académie. Les trois derniers cités seront peut-être dans le prochain tome du dictionnaire académique. Les Immortels travaillent actuellement sur les dernières lettres de l’alphabet, de R à Z.

On peut gager que la zénitude aura beaucoup de peine à remplacer l’excellent « sérénité ». Psychoter ne devrait pas remplacer s’angoisser. Enfin le cas de candidater a déjà été réglé. Un mot nouveau postule… mais ne « candidate » pas.

Bertrand Guyard
Le Figaro

Probleme de fonetică

E Ardeal, acolo a existat Horea, adică încă mai există (nu prea des) acest nume. Mă gândesc la poetul Ion Horea, la fratele său, Mihai Horea, pictorul.

Cu toate astea, deși numele Ardeal e rostit ca atare, iar Horea e rostit chiar așa, și nu „Horia”, alte cuvinte-s miorlăite: cafeaua e cafia, telemeaua e telemia, perdeaua e perdia, șoseaua e șosia.

Nu-mi explic.

Ce ziceam acum trei ani

… timp în care nu s-a schimbat nimic

Oare cum pot fi exemple convingătoare pentru apărarea drepturilor de autor nişte artişti precum cei de la Alb/Negru, vărul Săndel ori Bodo ?

La TVR2 s-au văitat că, din cauza piratării, le-au scăzut vânzările drastic. Tare aş vrea să-i cunosc pe cei care piratează masiv creaţiile lor (o spun fără ironie), după cum mor de curiozitate să ştiu cine cumpără albumele unor ăăă… artiste precum duduile de la Trident (etc, etc, etc)… Oare despre ce vorbim?

Despre ciclism

Degeaba sunt tobă de carte (mai greu cu româna, dar…) Hovco, Ciocan și care mai e – dacă doar bombăne monoton tone de date, tot plicticoși sunt.

Când au plecat Heckle și Jeckle, Radu & Radu, adică Naum & Banciu de la Eurosport, a fost rău. Urmașii erau aerieni: nu știau decât câte ceva despre ciclism, nu despre cicliști, iar despre fiecare tur (mă rog, atunci îl urmăream cu precădere pe al Franței)  – din punct de vedere geografic, istoric, social etc – nu știau mai nimic. Cât despre pronunția în limba resopectivă… o comedie întreagă…

După mulții ani deja trecuți, se pot face câteva bilanțuri. De unde-l criticasem pe Manolo foarte tare – mai ales pentru că încerca, fără succes, să-i imite pe înaintași, am ajuns să-i apreciez și prezența, și prestația. Păstrând, deisgur, proporțiile: tot nu știe să pronunțe corect destule nume și denumiri și nici tobă de carte în materie de ciclism nu e. Dar ultima parte aproape că nu mai contează: știu destule cei de lângă el. Dar Manolo are un dar special: știe să creeze tensiunea necesară urmăririi unei curse de anduranță (și pentru telespectatori, nu doar pentru cicliști ori comentatori), are umor, a început să se pună la punct cu documentarea – asta și mulțumită cărțoaielor primite de la organizatori, desigur. (Prost e, evident, că dă rețetele „vizual”, dar doar pentru colegi – nouă ne spune să căutăm pe you tube… vai, mama!)

Bref: fără Manolo (Terzian, că am uitat să zic), cursele-s de neurmărit. Ceilalți reușesc să fie soporifici și, dacă nici atât nu reușesc (dar rar așa ceva), sigur sunt plicticoși. Și tonul, și discursul sunt profund neprielnice – când e vorba despre transmisii ce se întind pe mai mult de jumătate de oră. Oricât ar fi de frumoasă cursa în sine, fără un pic de „conflict”, de schimbări de ton, de ruperi de discurs, de varietate a temelor abordate – la revedere!

Reclame

Nu-mi explic dacă e vorba doar de prostie sau doar de lăcomie atunci când e folosită aceeași persoană pentru reclame la trei produse diferite.

De la școală se știe că imaginea cuiva trebuie identificată cu un singur produs. Dacă aceeași persoană (încaltea, și antipatică pe deasupra) apare în trei reclame diferite – confuzia e asigurată.

Așadar: e prostie, e lăcomie saue șarlatanie? Sau toate la un loc și, dincolo de lipsa de respect față de public, înseamnă că mai e ceva. Să fie spălare de bani?

Deci – publicitarii-s proști și cântăreața Măruță e lacomă: Lidl, banca nuștiucare, șamponul X.  Dar dacă mai cotrobăim, poate mai apare în vreo reclamă.

Amestecate

Cum dau de greu, cum încep toți borfașiii să se îmbolnăvească. Dacă nu ține cu bolitul, scot la înaintare copilașii – care seara, cu lacrimi în ochi, întreabă unde e tăticul. Copilași care nu există în discurs atunci când tăticul  face matrapazlâcuri sau când scuipă vorbe de dispreț către prostime. Nu întreabă, cu lacrimi în ochi „de ce ești, tati, japiță?”.
Nemernicii-și permit să amestece, subit, familia în treburile „de oameni mari”, când  – cel puțin teoretic – lucrul acesta îi este complet interzis omului de rând. Da, în țara asta în care dublul discurs e sport național, cam așa fac toți cei care „se descurcă”. Oriunde în lume nu se amestecă treburile de acasă cu cele de la serviciu. Aș avea chiar ce povesti.

Documentarele plimbărețe

S-au înmulțit documentarele „de călătorie” care ridică în slăvi croazierele pe mare. Să fie un semn că a scăzut cererea?
Toate bune și frumoase, ni se arată cât lux, cât alcool gratis, câtă mobilă stil, câte opere de artă, câți majordomi are fiecare călător, câte mese, câtă înghețată la discreție, câte distracții, câte-n lună și în stele – mai puțin traseul (fiecare port are un pliant de prezentare, cât mai turistică posibil și basta). de coborât, se coboară pentru „shopping”. Cel puțin, așa reiese din prezentare. Cu toate astea, pe alocuri mai vezi și câte altceva: un recital de muzică tradițională din orașul X ori prezentarea în trei fraze a unui oraș întreg (cu exact aceleași clișee ca în alte trei filme documentare diferite, dar ce se referă la același oraș)

Frumos, tentant.

Totuși: în afară de personal și de prezentatoare, nimeni nu e tânăr. Toți călătorii bat bine spre 80 sau chiar 90 de ani, dacă nu cumva sunt uzați înainte de vreme.

Dar lucrul care m-a alarmat cu multă vreme înainte de a auzi de nefericitele întâmplări ale unor vase de croazieră, e această cină cu căpitanul navei, devenită în timp un adevărat show, care-mi arată că toate aceste croaziere nu-s decât niște „aventuri” de operetă. Evident că și acest lucru e foarte bun –  de ce am lua orice lucru în serios? Dar opereta a ajuns și în treburile serioase. O navă, cred eu, chiar dacă transportă niște oameni puși pe distracție, e un lucru serios.

Armindeni 1 Mai – mic dicţionar

Armindeni 1 Mai – mic dicţionar – – Fundatia România Literara -Arhivă > 2008 > Numarul 17
www.romlit.ro
Cronica Pesimistei:
Armindeni 1 Mai – mic dicţionar – de Ioana Pârvulescu

Armindeni – 1 mai este ziua lui Ieremia, care avea darul prorociei. În slavonă, era numită „Ieremiin? dini”, iar prin românizare şi simplificare a devenit Armindeni. Despre obiceiurile mai degrabă păgâne legate de această zi vorbesc, între alţii, Alecu Russo, Ion Ghica, Dimitrie Pappasoglu, în Istoria fondării oraşului Bucureşti, Nicolae Vătămanu în Odinioară în Bucureşti şi Alexandru Predescu în evocările din Dâmboviţă, apă dulce… E obligatorie o ieşire în natura aflată într-un moment de maximă prospeţime şi însufleţire. „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”, vorba poetului. Ciudat: s-ar zice că de 1 mai vremea e întotdeauna frumoasă: nimeni nu pomeneşte de vreun obstacol meteorologic, fie şi trecător, în calea petrecăreţilor.

Noaptea de dinainte este, în culturile germanice, „Noaptea Valpurgiei”, în care se adună vrăjitoarele pe Muntele Brocken, din Harz. Goethe, în Faust I, dă modelul demonic al petrecerii, reluată cu ironie subţire de Thomas Mann, în Muntele vrăjit (cu Hans Castorp în rolul lui Faust) şi apoi de Bulgakov, în Maestrul şi Margareta.

Băneasa – Pe vremuri, la nord de Bucureşti se afla dumbrava Banului Dumitrache Ghica, lăsată moştenire doamnei sale, Băneasa. De Armindeni pădurea se umplea de boieri şi, „la o bătaie din palme se iveau de prin tufişuri robii cu feţele tuciurii şi cu zâmbetul de porunceală, purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme” (N. Vătămanu). Zâmbetul de porunceală, multiplicat prin mijloace moderne, supravieţuieşte sărbătorii.

Herăstrău – apele Colentinei puneau cândva în mişcare, aici, un ferăstrău de tăiat lemnul, de unde numele „bălţii” şi al locului dimprejur. La sfârşiul secolului al XVIII-lea, venea să petreacă „la ferăstrău”, în vegetaţia care, la început de mai e nehotărâtă între primăvară şi început de vară, Alexandru Vodă Ipsilanti. I s-a construit un chioşc în care stătea comod şi, între sorbituri de cafele şi acorduri languroase de meterhanea, „punea ţara la cale”, în timp ce Doamna lui era plimbată cu barca pe balta liniştită.

Cişmigiu – „În Cişmigiu petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Ei veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul, cântându-le ŤAh, puiule, mor!ť şi ŤInima mea multe areť” (N. Vătămanu). Zurbagiii, „cată-ceartă” cum sunt numiţi în dicţionarele vechi, îi fac pe familiştii prevăzători să ocolească sălbatica şi chiar primejdioasa grădină. Poate de aceea, în 1864, Horia Rosetti, unul dintre fiii revoluţionarului, care era membru al Academiei de scrimă din Paris, a inaugurat la marginea Cişmigiului clubul „Floreta”.

Livada lui Bellu – Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, în ziua cea dintâi a lunii mai, baronul Barbu Bellu îşi deschidea pentru poporeni marea grădină din Calea Şerban Vodă, în care, pe lângă pomii obişnuiţi, meri, cireşi, pruni, nuci, creşteau şi minunaţi pomi exotici, portocali, naramzi (care dau portocale stacojii), lămâi şi chitri. Livada era întinsă – se scoteau din ea până la 100 de care cu fân pe an – avea izvoare cu apă bună şi, mai la vale, un heleşteu plin cu peşti. La propunerea lui C.A. Rosetti, Barbu Bellu şi-a donat oraşului, la 1858, livada, care împreună cu o parte a moşiei Văcăreşti a fost folosită pentru înfiinţarea celui mai mare cimitir din ţara Românească (20 de hectare). Primul care-şi află locul în fosta livadă este unul din fiii lui C.A. Rosetti, spune H. Stahl în Bucureştii care se duc. La 1900, Bellu însuşi va fi înmormântat pe fosta lui moşie. Se pare că, în primii ani de după înfiinţarea cimitirului, inerţia obiceiurilor de Armindeni îi făcea pe bucureştenii fără prejudecăţi să continue petrecerile în vechiul loc în ciuda vecinătăţii, contrazicând zicala: „…Viii cu viii”.

Lunca Dâmboviţei – Ion Ghica vorbeşte despre vremurile când Dâmboviţa avea ape adânci, curate şi „dulci”, iar să pluteşti cu barca pe undele ei era un lucru cât se poate de obişnuit. La începutul secolului al XIX-lea, Dâmboviţa era însă groapă de gunoi (se aruncau în ea bălegarul şi resturile menajere, nu departe de canalul de alimentare cu apă pentru fântânile oraşului), maşină sui generis de spălat rufe şi forţă mecanică pentru roţile de moară. Chiar până către 1900, băile în Dâmboviţa, unde trupurile complet goale ale bărbaţilor şi femeilor nu se sfiau să stea alături, erau o distracţie estivală. Străinii consemnează faptul ca pe o curiozitate, iar câţiva pictori, între care mai ales italianul Amedeo Preziosi, (care vine în Bucureşti la 1868), îl surprind pe pânză. Femei trupeşe şi copii firavi profită de generozitatea unei băi publice gratuite. Cai şi vite se adapă liniştiţi ceva mai la vale, în vecinătatea raţelor şi gâştelor care plutesc în cârduri, ca-ntr-un paradis acvatic.

Fântâna mitropolitlui Filaret – E construită în stil oriental, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în parcul care mai târziu se va numi Carol. (De numele aceluiaşi mitropolit, Filaret al II-lea, se leagă şi hanul care, avariat la cutremurul din 1838 este dărâmat, iar pe locul lui se ridică Teatrul Naţional. Cât despre proprietar, la moarte îşi lasă averea copiilor orfani). „Era o zidire încântătoare, cu o sală a apelor la rândul de jos, împodobită cu coloane sculptate, cam în felul loggiei de la Mogoşoaia. Cei patru pereţi erau îmbrăcaţi în sculpturi şi motive orientale. Apa izvorâtă din dealul din spate se vărsa prin câteva guri de piatră aşezate în pereţi. Şănţuleţe săpate în lespezile pardoselii duceau şerpuind apa, care apoi se aduna în balta lui Şerban Vodă, din vale. O scară frumos împodobită cu săpături în piatră conducea la rândul de sus, unde se găsea o altă încăpere, de asemenea deschisă. Printre stâlpii înfloraţi se străvedea o privelişte minunată asupra bălţii de stuf şi a unei bune părţi a oraşului, până în depărtari albastre” (N. Vătămanu).

Vin de pelin – „Ziua Armindinei în care pelinului i se dă cep!”, scrie Alecu Russo în Amintiri. Apa curată de izvor, împreună cu vinul, cafeaua şi tot felul de bunătăţi aduse de acasă fac parte din veselia obligatorie a sărbătorii. Cu o pasiune nedezminţită a descrierii detaliului culinar, memorialiştii înşiră masa de Armindeni, luată în chioşcuri sau direct pe jos, pe ştergare întinse în iarbă. Chefuri pantagruelice aveau loc, de pildă în livezile lui Bellu: „Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau cu oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în uriaşe tăvi de arama, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor” (Al. Predescu).

Manele – Lui Alecu Russo îi plăceau manelele care, pe la 1828, în copilăria lui, se cântau de Armindeni. Le numeşte: dulci, mângâioase şi dureroase „ce rup inimile”. Pocnetul puştilor şi pistoalelor sunt un acompaniament sui generis pentru orientalul vaiet „înecat în amor”. Ioana Pârvulescu