Armindeni 1 Mai – mic dicţionar

Armindeni 1 Mai – mic dicţionar – – Fundatia România Literara -Arhivă > 2008 > Numarul 17
www.romlit.ro
Cronica Pesimistei:
Armindeni 1 Mai – mic dicţionar – de Ioana Pârvulescu

Armindeni – 1 mai este ziua lui Ieremia, care avea darul prorociei. În slavonă, era numită „Ieremiin? dini”, iar prin românizare şi simplificare a devenit Armindeni. Despre obiceiurile mai degrabă păgâne legate de această zi vorbesc, între alţii, Alecu Russo, Ion Ghica, Dimitrie Pappasoglu, în Istoria fondării oraşului Bucureşti, Nicolae Vătămanu în Odinioară în Bucureşti şi Alexandru Predescu în evocările din Dâmboviţă, apă dulce… E obligatorie o ieşire în natura aflată într-un moment de maximă prospeţime şi însufleţire. „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”, vorba poetului. Ciudat: s-ar zice că de 1 mai vremea e întotdeauna frumoasă: nimeni nu pomeneşte de vreun obstacol meteorologic, fie şi trecător, în calea petrecăreţilor.

Noaptea de dinainte este, în culturile germanice, „Noaptea Valpurgiei”, în care se adună vrăjitoarele pe Muntele Brocken, din Harz. Goethe, în Faust I, dă modelul demonic al petrecerii, reluată cu ironie subţire de Thomas Mann, în Muntele vrăjit (cu Hans Castorp în rolul lui Faust) şi apoi de Bulgakov, în Maestrul şi Margareta.

Băneasa – Pe vremuri, la nord de Bucureşti se afla dumbrava Banului Dumitrache Ghica, lăsată moştenire doamnei sale, Băneasa. De Armindeni pădurea se umplea de boieri şi, „la o bătaie din palme se iveau de prin tufişuri robii cu feţele tuciurii şi cu zâmbetul de porunceală, purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme” (N. Vătămanu). Zâmbetul de porunceală, multiplicat prin mijloace moderne, supravieţuieşte sărbătorii.

Herăstrău – apele Colentinei puneau cândva în mişcare, aici, un ferăstrău de tăiat lemnul, de unde numele „bălţii” şi al locului dimprejur. La sfârşiul secolului al XVIII-lea, venea să petreacă „la ferăstrău”, în vegetaţia care, la început de mai e nehotărâtă între primăvară şi început de vară, Alexandru Vodă Ipsilanti. I s-a construit un chioşc în care stătea comod şi, între sorbituri de cafele şi acorduri languroase de meterhanea, „punea ţara la cale”, în timp ce Doamna lui era plimbată cu barca pe balta liniştită.

Cişmigiu – „În Cişmigiu petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Ei veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul, cântându-le ŤAh, puiule, mor!ť şi ŤInima mea multe areť” (N. Vătămanu). Zurbagiii, „cată-ceartă” cum sunt numiţi în dicţionarele vechi, îi fac pe familiştii prevăzători să ocolească sălbatica şi chiar primejdioasa grădină. Poate de aceea, în 1864, Horia Rosetti, unul dintre fiii revoluţionarului, care era membru al Academiei de scrimă din Paris, a inaugurat la marginea Cişmigiului clubul „Floreta”.

Livada lui Bellu – Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, în ziua cea dintâi a lunii mai, baronul Barbu Bellu îşi deschidea pentru poporeni marea grădină din Calea Şerban Vodă, în care, pe lângă pomii obişnuiţi, meri, cireşi, pruni, nuci, creşteau şi minunaţi pomi exotici, portocali, naramzi (care dau portocale stacojii), lămâi şi chitri. Livada era întinsă – se scoteau din ea până la 100 de care cu fân pe an – avea izvoare cu apă bună şi, mai la vale, un heleşteu plin cu peşti. La propunerea lui C.A. Rosetti, Barbu Bellu şi-a donat oraşului, la 1858, livada, care împreună cu o parte a moşiei Văcăreşti a fost folosită pentru înfiinţarea celui mai mare cimitir din ţara Românească (20 de hectare). Primul care-şi află locul în fosta livadă este unul din fiii lui C.A. Rosetti, spune H. Stahl în Bucureştii care se duc. La 1900, Bellu însuşi va fi înmormântat pe fosta lui moşie. Se pare că, în primii ani de după înfiinţarea cimitirului, inerţia obiceiurilor de Armindeni îi făcea pe bucureştenii fără prejudecăţi să continue petrecerile în vechiul loc în ciuda vecinătăţii, contrazicând zicala: „…Viii cu viii”.

Lunca Dâmboviţei – Ion Ghica vorbeşte despre vremurile când Dâmboviţa avea ape adânci, curate şi „dulci”, iar să pluteşti cu barca pe undele ei era un lucru cât se poate de obişnuit. La începutul secolului al XIX-lea, Dâmboviţa era însă groapă de gunoi (se aruncau în ea bălegarul şi resturile menajere, nu departe de canalul de alimentare cu apă pentru fântânile oraşului), maşină sui generis de spălat rufe şi forţă mecanică pentru roţile de moară. Chiar până către 1900, băile în Dâmboviţa, unde trupurile complet goale ale bărbaţilor şi femeilor nu se sfiau să stea alături, erau o distracţie estivală. Străinii consemnează faptul ca pe o curiozitate, iar câţiva pictori, între care mai ales italianul Amedeo Preziosi, (care vine în Bucureşti la 1868), îl surprind pe pânză. Femei trupeşe şi copii firavi profită de generozitatea unei băi publice gratuite. Cai şi vite se adapă liniştiţi ceva mai la vale, în vecinătatea raţelor şi gâştelor care plutesc în cârduri, ca-ntr-un paradis acvatic.

Fântâna mitropolitlui Filaret – E construită în stil oriental, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în parcul care mai târziu se va numi Carol. (De numele aceluiaşi mitropolit, Filaret al II-lea, se leagă şi hanul care, avariat la cutremurul din 1838 este dărâmat, iar pe locul lui se ridică Teatrul Naţional. Cât despre proprietar, la moarte îşi lasă averea copiilor orfani). „Era o zidire încântătoare, cu o sală a apelor la rândul de jos, împodobită cu coloane sculptate, cam în felul loggiei de la Mogoşoaia. Cei patru pereţi erau îmbrăcaţi în sculpturi şi motive orientale. Apa izvorâtă din dealul din spate se vărsa prin câteva guri de piatră aşezate în pereţi. Şănţuleţe săpate în lespezile pardoselii duceau şerpuind apa, care apoi se aduna în balta lui Şerban Vodă, din vale. O scară frumos împodobită cu săpături în piatră conducea la rândul de sus, unde se găsea o altă încăpere, de asemenea deschisă. Printre stâlpii înfloraţi se străvedea o privelişte minunată asupra bălţii de stuf şi a unei bune părţi a oraşului, până în depărtari albastre” (N. Vătămanu).

Vin de pelin – „Ziua Armindinei în care pelinului i se dă cep!”, scrie Alecu Russo în Amintiri. Apa curată de izvor, împreună cu vinul, cafeaua şi tot felul de bunătăţi aduse de acasă fac parte din veselia obligatorie a sărbătorii. Cu o pasiune nedezminţită a descrierii detaliului culinar, memorialiştii înşiră masa de Armindeni, luată în chioşcuri sau direct pe jos, pe ştergare întinse în iarbă. Chefuri pantagruelice aveau loc, de pildă în livezile lui Bellu: „Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau cu oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în uriaşe tăvi de arama, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor” (Al. Predescu).

Manele – Lui Alecu Russo îi plăceau manelele care, pe la 1828, în copilăria lui, se cântau de Armindeni. Le numeşte: dulci, mângâioase şi dureroase „ce rup inimile”. Pocnetul puştilor şi pistoalelor sunt un acompaniament sui generis pentru orientalul vaiet „înecat în amor”. Ioana Pârvulescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: